Textul pe care urmează să-l citiţi ar fi putut avea o singură frază. La fel de bine aş fi putut scrie o carte despre căile variate în care filozofia lui Frank Herbert i-a făcut pe românii care au citit Dune să înţeleagă mai bine ceea ce li se petrece. Textul următor putea nici să nu existe, fiindcă am fost tentat o vreme să abdic de la o promisiune fiindcă mă simţeam strivit sub vastitatea unui proiect căruia ar fi trebuit să-i adaug o nouă dimensiune. Am ales totuşi varianta următoare, aceea a concentrării ideilor, după ce, în mod cu totul întîmplător, pe un grup de discuţii am găsit un eseu scurt, de trei pagini, publicat în 1981 de Frank Herbert în revista Omni şi care se intitulează sugestiv Dune Genesis.

Cum faci să-i explici unui copil de şase ani drama caprei cu trei iezi, de vreme ce nu a văzut niciodată vreun ied, iar sintagma „mălăieş în călcâieş” nu-ţi este clară nici măcar ţie?

Cum poţi concura desenele animate care înrobesc copiii, adeseori cu creaţii lipsite de bun simţ, traduse catastrofal şi care promovează idei şi valori cu care nu prea eşti de acord?

           Să fim bine înţeleşi: nu susţin că nu s-a schimbat nimic în România ultimelor două decenii. Ar fi o prostie, o negare a întregului sistem gnoseologic prin care îmi explic lumea şi istoria. Sînt copleşit însă de senzaţia acută că modificările ţin de formă şi nu de fond, că politicienii de astăzi ar fi fost politicieni şi în comunism, că grupurile de români care astăzi minează o atît de necesară conştiinţă colectivă ar fi continuat să distrugă iluzoria căutare a conştiinţei omului de tip nou. Dacă peste toate astea adăugăm şi lucrurile perene, sădite în noi de spaţiul mioritic, de religia ortodoxă şi de iubirea noastră nespusă faţă de Bizanţ, obţinem tabloul unei nemişcări care contrastează scabros cu răcnetele celor care clamează sfîrşitul tranziţiei.